Prediabetul afectează 1 din 3 adulți pe glob. Glicemia la limită este specifică prediabetului: valoarea glicemiei nu este în intervalul normal, dar nici nu este așa de mare încât să putem stabili diagnosticul de diabet.
Hemoglobina glicată HbA1c reflectă glicemia medie pe ultimele 2-3 luni. Valorile HbA1c în intervalul 5,7 – 6,4 % pun diagnosticul de prediabet.
Valorile HbA1c se corelează foarte bine cu glicemia. De exemplu, HbA1c de 6% ne anunță că în ultimele luni glicemia a avut frecvent valoarea de 126 mg/ dl.
Glicemia la prediabet este ceea ce se mai numește și glicemie la limită: valorile depășesc valoarea normală (100 mg/ dl), dar nu depășesc valoarea la care se pune diagnostic de diabet (126 mg/ dl).
Prediabetul (diabetul la limită) este, într-adevăr, etapa premergătoare diabetului, dar evoluția către diabet tip 2 NU este obligatorie, mai ales dacă luăm lucrurile în serios și luăm măsuri ca și cum am avea diabet.
Primele măsuri și de cele mai multe ori singurele necesare, sunt măsurile care țin de stilul de viață și de alimentație.
Persoanele cu prediabet și obezitate care reușesc să scadă în greutate 3-7%, își reduc substanțial riscul de diabet tip 2.
Cercetătorii au demonstrat deja că putem reversa chiar și diabetul tip 2 dacă reușim să pierdem 15% din greutatea corporală.
2. alimentație și sport
Dacă ne hotărâm să ne stabilim singuri planul de alimentație, atunci principiile dietei mediteraneene sau ale dietei DASH sunt utile.
Dar mai util este sfatul medicului diabetolog care este specializat și în nutriție și poate stabili un plan științific de alimentație combinat cu antrenament fizic.
Cel mai eficient este ca toată familia să adere la un nou stil de alimentație și de preparare a hranei.
3. controlul regulat al glicemiei pentru monitorizarea rezultatelor Glicemia nu trebuie să devină o obsesie, dar trebuie monitorizată pentru a ști dacă am luat măsurile potrivite.
Este nevoie de medicamente în faza de prediabet?
În general, nu se utilizează medicamente antidiabetice la pacienții cu prediabet.
Terapia de primă linie pentru gestionarea prediabetului este modificarea intensivă a stilului de viață, care include restricția calorică, creșterea activității fizice (≥150 de minute pe săptămână), automonitorizarea și sprijinul motivațional.
S-a demonstrat că această abordare reduce semnificativ incidența diabetului.
Metforminul poate fi luat în considerare la anumite populații cu risc ridicat, cum ar fi:
persoanele cu un indice de masă corporală (IMC) ≥35 kg/m²
persoanele mai tinere de 60 de ani
persoanele cu niveluri de glucoză plasmatică pe nemâncate ≥110 mg/dL
persoane cu niveluri HbA1c de 6,0% până la 6,4%.
Asociația Americană a Endocrinologilor Clinică (AACE) recomandă rezervarea intervențiilor farmacologice pentru populațiile cu risc crescut care rămân intolerante la glucoză în ciuda intervențiilor asupra stilului de viață.
Cum calculăm riscul de diabet?
Pentru a calcula riscul de diabet se introduc într-o formulă mai multe date care țin de sex, vârstă, greutate și înălțime, antecedente.
În funcție de scorul obținut puteți estima care este riscul ca în viitor să apară diabetul dacă nu luați nicio măsură de corecție.
Un link la care vă puteți calcula acest riscul de diabet este AICI.
Hiperhidroza inghinală sau transpirația excesivă în zona inghinală afectează semnificativ calitatea vieții. Este o afecțiune stânjenitoare care lasă pete umede vizibile pe haine, îngreunând activitățile zilnice și afectând viața emoțională, profesională și socială a persoanelor afectate.
Hiperhidroza inghinală (HI) este o formă focală și primară de hiperhidroză, caracterizată prin transpirație intensă localizată în regiunea inghinală. Cercetătorii care au descris hiperhidroza inghinală au observat că problema debutează în adolescență, cel mai târziu până la vârsta de 25 de ani, în majoritatea cazurilor, și persistă la vârsta adultă.
Biopsiile efectuate în zona inghinală, atât la un pacient cu HI, cât și la un pacient de control, au arătat o histologie normală (țesuturile sunt normale).
Sunt însă și situații când hiperhidroza este secundară, respectiv este consecința unei alte afecțiuni instalate sau apare ca efect secundar la medicamente.
Hiperhidroza inghinală: ce soluții sunt?
Situația 1: este vorba numai despre transpirație excesivă, fără a putea găsi o cauză medicală
Transpirația excesivă localizată inghinal, axilar sau în palme, fără să fie vorba de alte afecțiuni însoțitoare, se numește hiperhidroză primară.
Dacă ne găsim în această situație, soluțiile sunt antiperspirantele.
Opțiunile de tratament recomandate pentru hiperhidroza în zona inghinală încep cu terapiile topice.
Clorura de aluminiu hexahidrat în concentrație de 15–20% este considerată tratamentul de primă linie și poate fi eficientă, deși iritația este frecventă în această regiune sensibilă; aplicarea nocturnă și utilizarea cremelor-barieră pot reduce disconfortul.
Anticolinergicele topice, cum ar fi șervețelele sau cremele cu glicopironiu, sunt tot mai des folosite off-label pentru hiperhidroza localizată, inclusiv în zona inghinală, și pot fi mai bine tolerate decât variantele sistemice.
Dacă terapia topică nu este suficientă, injecțiile cu toxină botulinică de tip A s-au dovedit eficiente și sigure pentru hiperhidroza inghinală, cu efecte ce pot dura câteva luni.
Ca mecanism, toxina botulinică blochează temporar (6-12 luni) fibrele nervoase care comandă transpirația.
Această abordare este susținută de serii de cazuri și studii de dimensiuni reduse.
La o căutare simplă pe internet puteți găsi un cabinet medical unde se poate injecta toxina botulinică pentru a reduce transpirația excesivă. Medicul dermatolog vă poate îndruma.
Transpirația excesivă în zona inghinală poate agrava sau declanșa intertrigo, tinea cruris și alte dermatoze asociate cu umiditatea. Acestea, la rândul lor, pot agrava hiperhidroza. Medicul dermatolog le tratează cu antibiotice și antifungice.
Tratamentul cu toxină botulinică
Toxina botulinică, cunoscută și sub numele de Botox, este o opțiune eficientă de tratament pentru hiperhidroză, o afecțiune caracterizată prin transpirație excesivă. Aceasta acționează prin blocarea temporară a semnalelor nervoase care activează glandele sudoripare, reducând astfel transpirația în zona tratată.
Cum funcționează?
Toxina botulinică este injectată în piele, în zonele afectate de transpirație excesivă, cum ar fi axilele, palmele sau tălpile. Toxina blochează eliberarea acetilcolinei, o substanță chimică care transmite impulsurile nervoase către glandele sudoripare. Prin urmare, glandele sudoripare nu mai primesc semnalul de a produce transpirație, rezultând o reducere semnificativă a transpirației.
Avantajele tratamentului cu toxină botulinică: Eficacitate: Toxina botulinică este eficientă în reducerea transpirației în zonele tratate. Non-invaziv: Procedura de injectare este relativ simplă și rapidă, fără a necesita intervenții chirurgicale. Rezultate vizibile: Efectele tratamentului pot fi observate în câteva zile, cu efect maxim atins în aproximativ două săptămâni. Durata efectului: Efectul toxinzei botulinice poate dura câteva luni, necesitând tratamente ulterioare de întreținere.
Dezavantajele tratamentului cu toxină botulinică Efecte temporare: Tratamentul este temporar, necesitând repetarea procedurii la intervale regulate pentru a menține efectul. Posibile efecte secundare: Pot apărea efecte secundare minore, cum ar fi roșeață, umflături sau vânătăi la locul injectării, care dispar în scurt timp. Cost: Tratamentul poate avea un cost considerabil, în funcție de zona tratată și de frecvența necesară a reinjecțiilor.
În concluzie, toxina botulinică este o opțiune eficientă și sigură pentru tratamentul hiperhidrozei, oferind o reducere semnificativă a transpirației în zonele afectate. Cu toate acestea, este important să discutați cu un medic specialist pentru a determina dacă acest tratament este potrivit pentru dumneavoastră și pentru a înțelege riscurile și beneficiile asociate.
Situația 2: unele medicamente din tratamentul cronic pot avea ca efect secundar hiperhidroza inghinală
Cel mai frecvent pot provoca hiperhidroză medicamente din clasele: inhibitori ai recaptării serotoninei, antidepresive triciclice, inhibitori ai colinesterazei, opioide.
Dacă există un tratament antidepresiv pe care îl luați zilnic, ar trebui discutată cu medicul psihiatru problema transpirației inghinale excesive și eventual găsirea unei soluții alternative.
Situația 3: există o afecțiune concomitentă care provoacă hiperhidroza inghinală
Bolile sistemice cel mai frecvent asociate cu hiperhidroza localizată în zona inghinală sunt:
• Tulburări endocrine: Hipertiroidismul este o cauză bine cunoscută de hiperhidroză secundară, manifestată adesea prin transpirație generalizată, care poate fi accentuată în zona inghinală. Diabetul zaharat, în special când este însoțit de neuropatie autonomă, poate duce la hiperhidroză regională sau generalizată, inclusiv în regiunea inghinală. Aceste asocieri sunt susținute de studii clinice și retrospective de mari dimensiuni.
• Boli neurologice: Boala Parkinson și alte afecțiuni care determină disfuncție autonomă (cum ar fi neuropatia cu fibre mici sau leziunile măduvei spinării) pot altera activitatea sudomotorie, manifestându-se uneori prin hiperhidroză focală sau regională în zona inghinală.
• Neoplazii: Limfomul și alte malignități hematologice sunt cauze clasice ale transpirațiilor nocturne, care pot fi generalizate sau pot afecta inclusiv zona inghinală. Tumorile solide pot, de asemenea, determina hiperhidroză secundară.
• Boli infecțioase: Tuberculoza și infecția HIV sunt cunoscute pentru simptomele sistemice, inclusiv transpirațiile nocturne, care pot fi generalizate, dar pot implica și regiunea inghinală.
• Feocromocitomul și paragangliomul: Aceste tumori secretante de catecolamine pot cauza hiperhidroză episodică sau persistentă, uneori localizată în zona inghinală, deși de obicei este generalizată.
• Sindromul carcinoid: Tumorile neuroendocrine pot provoca valuri de căldură (flush-uri) și transpirații episodice, care pot include și zona inghinală.
• Menopauza: Simptomele vasomotorii (bufeuri, transpirații nocturne) din menopauză pot duce la transpirație excesivă în diverse regiuni ale corpului, inclusiv în zona inghinală.
Medicul de familie poate coordona investigațiile pentru a lămuri dacă există o asemenea cauză a hiperhidrozei.
Ce sunt exercițiile neurobice? Sunt activități care stimulează creierul prin provocări noi, neobișnuite și multisenzoriale, combinând mișcarea fizică cu gândirea activă. Astfel, ajută la formarea unor noi conexiuni neuronale și mențin sănătatea creierului.
Conceptul de exerciții neurobice este în acord cu dovezile conform cărora activitățile fizice care implică angajament cognitiv — distincte de exercițiile repetitive și de rutină — sunt deosebit de eficiente în promovarea neuroplasticității și a rezilienței cognitive atât la persoanele sănătoase, cât și la cele cu risc pentru afecțiuni neurodegenerative.
Exercițiile neurobice necesită deci atenție activă și efort cognitiv.
Principiul de bază este că asocierea activității fizice cu sarcini cognitive (precum învățarea unor noi abilități, rezolvarea de puzzle-uri sau efectuarea unor mișcări coordonate) stimulează plasticitatea sinaptică, neurogeneza și eliberarea factorilor neurotrofici, susținând astfel funcția cognitivă și sănătatea creierului.
Categorii de exerciții care stimulează creierul
Învățarea și exersarea unor noi coregrafii de dans care necesită memorarea pașilor, coordonarea mișcării cu muzica și adaptarea la schimbarea ritmurilor. Antrenamentul de dans s-a dovedit a induce o plasticitate cerebrală mai mare decât exercițiile fizice repetitive, mai ales când coregrafia este frecvent schimbată și solicitantă cognitiv.
Participarea la jocuri sociale sau de improvizație care implică interacțiuni spontane și imprevizibile, cum ar fi povestitul în grup, jocurile de rol sau rezolvarea colaborativă a problemelor. Aceste activități necesită adaptare continuă, explorare și implicarea funcțiilor executive, și se presupune că susțin sănătatea cognitivă la îmbătrânire prin activarea sistemului locus coeruleus-noradrenalină.
Combinarea exercițiului fizic cu provocări cognitive, cum ar fi exergaming-ul (jocuri video interactive care cer mișcare fizică și implicare mentală), mersul cu sarcini duble (mers în timp ce rezolvi calcule mentale sau teste de memorie) sau sporturi care cer gândire strategică și luare rapidă a deciziilor.
Exersarea sarcinilor zilnice cu mâna nedominantă (de exemplu, spălatul pe dinți, mâncatul sau scrisul), ceea ce aduce noutate și necesită o atenție crescută și integrare senzorio-motorie.
Învățarea unei noi abilități care integrează mai multe simțuri, cum ar fi cântatul la un instrument muzical, gătitul unei rețete noi cu tehnici necunoscute sau pictura cu materiale noi. Aceste activități implică multiple modalități senzoriale și necesită rezolvare activă de probleme și adaptare.
Literatura medicală susține că astfel de activități multimodale, solicitante cognitiv și inovatoare sunt mai eficiente în promovarea neuroplasticității și rezilienței cognitive decât sarcinile repetitive sau de rutină.
Exemple simple de exerciții neurobice
O lucrare recunoscută în neuroștiințe care explică cum activități neobișnuite și simple pot stimula conexiunile neuronale, prevenind declinul cognitiv și îmbunătățind funcțiile mentale este cartea „Keep Your Brain Alive: 83 Neurobic Exercises to Help Prevent Memory Loss and Increase Mental Fitness” de Lawrence C. Katz și Manning Rubin.
Autorii ne sugerează exerciții neurobice simple cu care putem începe:
folosește mâna nedominantă: spală-te pe dinți, mănâncă sau deschide ușa cu mâna nedominantă. Provocarea stimulează zone noi din creier și îmbunătățește memoria.
închide ochii: spală-te pe față, fă duș sau încearcă să te îmbraci cu ochii închiși. Provocarea forțează creierul să folosească simțul tactil și spațial mai intens.
schimbă rutina: mergi la serviciu sau la cumpărături pe un traseu diferit.
parfum nou: încercă să miroși un parfum, o esență sau o plantă nouă în timp ce înveți sau lucrezi Mirosul stimulează direct sistemul limbic, responsabil de emoții și memorie.
încearcă un gust nou sau o textură nouă: mănâncă ceva ce nu ai mai gustat sau închide ochii când guști ceva familiar încercând să te concentrezi pe textură.
Exersarea zilnică a acestor activități timp de 10-15 minute poate aduce beneficii precum îmbunătățirea memoriei, creșterea vigilenței, o conștientizare mai mare și o stare de spirit mai pozitivă.
Realizarea exercițiilor neurobice poate fi foarte distractivă și se poate face individual, în perechi sau în grupuri. De exemplu, în familie, se pot practica activități plăcute între generații, atât pentru cei tineri, cât și pentru cei vârstnici.
Un nou studiu amplu, desfășurat pe parcursul a peste 30 de ani și publicat recent în JAMA Network Open, arată că o dietă bogată în fibre și carbohidrați de înaltă calitate în perioada de mijloc a vieții (40-60 ani) este asociată cu o îmbătrânire sănătoasă – atât fizic, cât și mental.
Studiul a analizat dieta și starea de sănătate a 47.000 de femei, lucrătoare în sănătate, cu vârste între 70 și 93 de ani în 2016.
Au fost urmărite alegerile alimentare din perioada 1984–2016, în special consumul de carbohidrați de calitate (cereale integrale, fructe, legume și leguminoase) și fibre alimentare, comparativ cu consumul de carbohidrați rafinați și legume amidonoase (de exemplu, cartofi).
Bine de știut Îmbătrânirea sănătoasă a fost definită ca absența a 11 boli cronice majore, lipsa deficiențelor cognitive și fizice și o stare mentală bună.
Rezultate cele mai importante au arătat că:
aportul de carbohidrați totali, carbohidrați de calitate (din cereale integrale, fructe, legume și leguminoase) și fibre alimentare în perioada de mijloc a vieții a fost asociat cu o creștere cu 6 până la 37% a șanselor de îmbătrânire sănătoasă și rezultate mentale și fizice pozitive.
în schimb, consumul de carbohidrați rafinați (din zaharuri adăugate, cereale rafinate și cartofi) și legume amidonoase a fost asociat cu o scădere cu 13% a șanselor de îmbătrânire sănătoasă.
„Calitatea carbohidraților contează. Alegerile din jurul vârstei de 40–50 de ani pot avea un impact direct asupra vieții la 70–80 de ani,” spune cercetătorul principal Andres Ardisson Korat. Studiile încep să arate o legătură între alegerile alimentare din perioada adultă și calitatea vieții la vârsta înaintată”, a concluzionat el.
Sunt necesare studii suplimentare pe cohorte mai diverse de persoane și care să descifreze și mecanismele prin care carbohidrații buni aduc beneficii.
Care sunt carbohidrații buni?
Sunt 2 tipuri de carbohidrați: simpli și complecși.
Carbohidrații complecși sunt un tip de carbohidrați alcătuiți din lanțuri lungi de molecule de zahăr (polizaharide) care sunt digerate mai lent decât carbohidrații simpli, oferind o eliberare constantă de energie.
Se găsesc în alimentele bogate în fibre care se digeră mai greu și conțin vitamine, minerale, prebiotice și antioxidanți importanți.
Energia eliberată lent ajută la reglarea apetitului și a glicemiei, menținând senzația de sațietate pentru mai mult timp.
Carbohidrații simpli conțin doar una sau două molecule de zahăr; aceștia sunt denumiți monosacaride și dizaharide.
Alimentele bogate în carbohidrați simpli conțin zaharuri naturale sau adăugate și sunt digerate rapid.
Aceste alimente pot fi mai potrivite înainte de a face exerciții fizice, deoarece sunt absorbite mai rapid și vă pot oferi energie imediată.
Multe alimente care conțin carbohidrați simpli sunt lipsite de nutrienți esențiali, cum ar fi fibrele și vitaminele. Surse de carbohidrați simpli: pâine albă, sucuri, biscuiți, bomboane, băuturi îndulcite cu zahăr.
Pâine integrală (cu min. 80% făină integrală și fără adaos de zahăr sau conservanți)
Crackers din semințe și cereale integrale, fără uleiuri hidrogenate
De reținut
Deși dietele cu conținut scăzut de carbohidrați pot fi eficiente pentru pierderea inițială în greutate, este posibil ca acestea să nu fie cea mai bună opțiune pentru toată lumea.
De exemplu, în timp ce dietele cu conținut scăzut de carbohidrați pot ajuta adulții cu obezitate să piardă mai mult în greutate, persoanele mai active au adesea nevoie de o cantitate mai mare de carbohidrați în dietă pentru energie.
Cercetările arată, de asemenea, o legătură potențială cu creșterea mortalității din toate cauzele în cazul dietelor sărace în carbohidrați.
Alte cercetări arată că dietele sărace în carbohidrați ar putea crește riscul de complicații cardiace, inclusiv accidente vasculare cerebrale și insuficiență cardiacă.
În schimb, tipul de carbohidrați pe care-l alegem contează.
Gelul din frunza de aloe vera este un remediu natural extrem de popular pentru îngrijirea pielii datorită proprietăților sale calmante, hidratante și antiinflamatoare. Sunt produse cosmetice pe bază de aloe, dar planta crește foarte simplu și în ghiveci, acasă, fiind la îndemână oricând.
Utilizarea dermatologică a Aloe vera are origini în istoria antică. Există descrieri ale utilizării sale în timpul domniei împăratului Nero pentru a calma iritațiile pielii, arsurile solare și acneea. Reginele egiptene Cleopatra și Nefertiti foloseau aloe ca parte a rutinei lor zilnice de îngrijire a pielii.
Dacă tăiem o frunză matură de aloe și îndepărtăm coaja verde, obținem gelul de aloe care conține compuși bioactivi utili pentru piele.
La gelul de Aloe vera și la plante din familia Liliaceae, care includ și crinii și lalelele, este posibilă alergia. De aceea, la început, gelul se testează pe o suprafață mică de piele.
Hidratare Aloe vera conține peste 95% apă, ceea ce o face excelentă pentru hidratarea pielii, mai ales a celei uscate sau deshidratate.
Calmare a iritațiilor Aloe este cunoscută pentru efectul său calmant asupra pielii iritate, arse de soare sau după epilare.
Vindecarea rănilor și arsurilor minore Accelerează procesul de regenerare a pielii, ajutând la vindecarea tăieturilor, zgârieturilor, arsurilor solare și acneei ușoare.
Reducerea inflamațiilor Datorită conținutului de compuși antiinflamatori naturali (precum acemannan), poate ajuta la calmarea roșeții și inflamației locale.
Efect antibacterian și antifungic Contribuie la prevenirea infecțiilor minore, mai ales în caz de acnee sau răni superficiale.
Anti-aging Conține antioxidanți (vitaminele C și E) care luptă împotriva radicalilor liberi, ajutând la prevenirea îmbătrânirii premature a pielii.
Cum se aplică
Direct din plantă: Taie o frunză de aloe, spal-o, taie marginile și scoate gelul transparent. Aplică-l direct pe pielea curată.
Timp de acțiune: Se poate lăsa pe piele 15–20 de minute sau chiar peste noapte, în funcție de sensibilitatea pielii.
Frecvență: Poate fi folosit zilnic, mai ales ca parte a unei rutine calmante de seară.
Bine de știut
Testează înainte: Aplică o cantitate mică pe o zonă mică a pielii pentru a verifica eventuale reacții alergice (unele persoane pot fi sensibile la aloe crudă).
Nu aplica pe răni adânci sau infectate fără aviz medical.
Evită produsele comerciale cu aloe care conțin alcool sau parfum — pot irita pielea, mai ales dacă este sensibilă.
Iaurtul/mierea: oferă hidratare și un ușor efect exfoliant.
Poți folosi această mască de 1–2 ori pe săptămână.
Rețetă de mască hidratantă cu aloe vera pentru ten uscat
Ingrediente:
1 lingură de gel proaspăt de aloe vera
1 linguriță de miere crudă (hidratează și are efect antibacterian)
1 linguriță de ulei de migdale dulci sau ulei de măsline/avocado (hrănește pielea uscată)
Instrucțiuni:
Amestecă toate ingredientele într-un bol curat până obții o compoziție omogenă.
Aplică masca pe tenul curat, evitând zona ochilor.
Las-o să acționeze 15–20 de minute.
Clătește cu apă călduță și tamponează ușor cu un prosop moale.
Aplică o cremă hidratantă.
Beneficii:
Aloe vera: calmează, hidratează în profunzime, reduce roșeața.
Mierea: atrage umiditatea în piele, are efect regenerant.
Uleiurile vegetale: refac bariera lipidică a pielii uscate.
Această mască este perfectă de 1-2 ori pe săptămână, mai ales iarna sau în perioadele când pielea se simte „strânsă” sau sensibilizată.
Mască pentru ten gras cu aloe vera și argilă verde
Ingrediente:
1 lingură de gel proaspăt de aloe vera
1 linguriță de argilă verde (excelentă pentru absorbția sebumului)
2-3 picături de ulei esențial de arbore de ceai (tea tree)(opțional, dar foarte eficient împotriva acneei)
Apă plată sau apă de trandafiri – cât să obții o pastă
Instrucțiuni:
Într-un bol de ceramică sau sticlă (nu metal!), amestecă aloe vera cu argila verde.
Adaugă apă treptat, până obții o pastă ușor de aplicat.
Dacă folosești, adaugă uleiul de tea tree la final.
Aplică pe tenul curat, evitând zona ochilor.
Lasă să acționeze 10–15 minute, fără să lași masca să se usuce complet (poți pulveriza puțină apă ca să o menții umedă).
Clătește cu apă călduță și aplică o cremă lejeră, matifiantă.
Beneficii:
Aloe vera: calmează pielea, reduce inflamațiile și accelerează vindecarea.
Argila verde: reglează sebumul, curăță porii, are efect purificator.
Tea tree: antibacterian natural, bun împotriva coșurilor și punctelor negre.
Poți folosi masca o dată pe săptămână.
Concluzie
Gelul de aloe este higroscopic (atrage și reține apa) și ajută la hidratarea pielii uscate. Are efect antiinflamator și anti-aging și este eficient în vindecarea arsurilor.
Dacă nu identificăm o alergie, gelul poate fi utilizat pentru îngrijirea tenului și a pielii de pe gât și decolteu.
Planta este ușor de crescut în ghiveci și gelul se extrage cu ușurință.
Avem tendința să credem că viteza cu care ne deplasăm ține doar de pregătirea noastră musculară și de sănătatea articulațiilor. Dar studiile arată că viteza de deplasare poate fi un semnal destul de exact al funcționării organelor interne și al vârstei biologice a creierului care coordonează mișcarea.
Mersul mai lent poate semnala apariția în viitor a unor evenimente legate de sănătate, cu mult înainte de a ne da seama că ceva este în neregulă. Practic, viteza de mers funcționează ca semnal: ne avertizează că este posibil ca inima, plămânii și, mai ales, creierul coordonator să dea semne de oboseală.
Cum și-au dat cercetătorii seama de importanța vitezei de mers?
Mersul pe jos implică, de fapt, colaborarea mai multor sisteme ale corpului: oasele și mușchii te susțin și îți permit să te miști, ochii te ajută să vezi încotro mergi, inima și plămânii circulă sângele și oxigenul, iar creierul și nervii coordonează tot acest proces.
Pe măsură ce îmbătrânim, funcționarea acestor sisteme încetinește, iar o viteză mai mică de mers poate reflecta acest declin general și poate fi un semn de îmbătrânire.
Întrebarea pe care și-au pus-o cercetătorii este dacă o viteză lentă de deplasare la vârste mai tinere poate fi un semnal de îmbătrânire accelerată.
Cu alte cuvinte, la 75 ani reducerea vitezei de mers este justificată de îmbătrânire, dar oare, la 45 ani, ar putea semnala o deteriorare prematură a sănătății?
Într-un studiu din 2019, cercetătorii de la Universitatea Duke (Carolina de Nord) au demonstrat că viteza de mers poateprezice ritmul în care îmbătrânesc creierul și corpul, chiar și la persoane de 45 ani.
Studiul a inclus 1000 de persoane născute în anii 1972-73 și evaluate regulat pe toată durata vieții.
Studiul a arătat că persoanele de 45 de ani cu o viteză mai redusă de mers prezentau semne de îmbătrânire accelerată. Plămânii, dinții și sistemul lor imunitar erau într-o stare mai proastă față de cei care mergeau mai repede.
De asemenea, aveau biomarkeri asociați cu un ritm mai rapid al îmbătrânirii, cum ar fi tensiune arterială crescută, colesterol ridicat și o capacitate cardiorespiratorie mai scăzută.
Cei care mergeau încet prezentau și alte semne de deteriorare fizică, cum ar fi:
o forță mai slabă a prizei mâinii
dificultate crescută la ridicarea de pe scaun
Viteza de mers reflectă și îmbătrânirea creierului
Cercetătorii au constatat, de asemenea, că mersul lent era asociat cu semne de îmbătrânire cognitivă avansată.
Acești participanți au obținut scoruri mai mici la testele de IQ și au avut performanțe slabe la evaluările memoriei, vitezei de procesare, raționamentului și altor funcții cognitive.
Scanările RMN au arătat că deteriorarea cognitivă era însoțită de modificări observabile ale creierului:
creierul mai mic
un neocortex mai subțire (stratul exterior al creierului, responsabil de gândire și procesare superioară)
mai multă substanță albă (ceea ce poate indica degradare).
Interesant este că inclusiv fețele celor care mergeau mai încet au fost percepute ca îmbătrânind mai rapid decât ale celorlalți participanți.
Magneziul este un mineral adesea neglijat, pe care l-ai putea pierde zilnic prin efortul intens depus în sala de sport sau alte activități în care transpiri excesiv. Transpirația abundentă poate duce la epuizarea rezervelor de magneziu.Se estimează că poți pierde aproximativ 120–200 mg de magneziu pe oră de activitate fizică intensă.
Funcțiile magneziului în organism sunt foarte diverse, variind de la reglarea contracțiilor musculare, livrarea oxigenului și până la inițierea sintezei proteinelor.
De asemenea, este un element esențial în structura oaselor și a dinților, contribuind la rezistența și densitatea acestora.
Pentru că organismul nu produce magneziu singur, este esențial să-l obții din alimentație sau suplimente.
Aportul zilnic recomandat de magneziu este:
Bărbați (19–51 ani): 400–420 mg/zi Femei (19–51 ani): 310–320 mg/zi Femei însărcinate: 350–360 mg/zi Adulți peste 51 ani: se recomandă doza superioară din intervalul pentru sexul respectiv
Dacă ai o dietă echilibrată, bogată în alimente care conțin magneziu, nu ai nevoie de suplimente pentru refacerea rezervelor.
Top 5 alimente bogate în magneziu pentru refacerea rezervelor
1. Nuci
Nucile braziliene conțin aproximativ 376 mg de magneziu la 100 de grame. Sunt una dintre cele mai bogate surse naturale de magneziu, utile pentru refacerea rezervelor, dar trebuie consumate cu moderație deoarece au și un conținut foarte ridicat de seleniu — chiar 1-2 nuci pot depăși doza zilnică recomandată de seleniu.
Migdalele conțin 268 mg de magneziu la 100 de grame, caju 251 mg, iar arahidele 168 mg. Sunt ideale pentru a fi luate la pachet, ca gustare. O porție potrivită este cât un pumn mic.
2. Semințe
La 100 de grame, semințele conțin o cantitate impresionantă de magneziu. Totuși, trebuie să fim atenți la conținutul caloric – porțiile mai mici sunt mai potrivite. Perfecte pentru a fi presărate peste salate sau iaurt.
Bine de știut Nucile și semințele sunt sursele cele mai bogate în magneziu, dar și conținutul caloric este mare. Pentru a nu depăși aportul caloric, se recomandă consumul de semințe și nuci în cantități de 20-30 g pe zi.
3. Legume verzi
Spanacul fiert aduce 87 mg de magneziu/ 100 g. Este foarte versatil și poate fi adăugat în supe, omlete sau salate calde.
Pentru variație, poți încerca și alte legume cu frunze verzi, care însă aduc mai puțin magneziu decât spanacul:
Fasolea și leguminoasele precum năutul și lintea sunt surse excelente de magneziu. Aceste leguminoase susțin funcționarea mușchilor și a sistemului nervos, oferind totodată fibre și proteine.
Fasole neagră fiartă (100 g) → ~70–120 mg
Linte (100 g fiartă) → ~35–40 mg
Năut (100 g fiart) → ~48 mg
Nu gătim prea des fasole neagră, dar boabele fierte adăugate la salate pot contribui la refacerea rezervelor de magneziu.
Bine de știut Pudra de cacao are 499 mg magneziu/ 100 g sau 12 mg magneziu/ 1 linguriță. De aceea, ciocolata neagră este recomandabilă pentru refacerea rezervelor de magneziu.
5. Cereale integrale
Cele mai importante cereale integrale bogate în magneziu sunt amaranth, ovăz, orz, mei, secară, grâu integral, hrișcă și quinoa. Acestea conțin concentrații semnificative de magneziu, în special în forma integrală (cu tărâțe și germeni), deoarece procesarea și rafinarea reduc substanțial conținutul de magneziu.
Conținut de magneziu la 100 g cereale nepreparate termic:
Ghid de suplimente cu magneziu necesare uneori pentru refacerea rezervelor
Optim este să acoperim aportul de magneziu și alte minerale esențiale printr-o dietă variată și echilibrată și nu cu suplimente alimentare.
Suplimentele cu magneziu sunt disponibile în mai multe formule, fiecare având profiluri distincte de farmacocinetică, indicații și eficiență.
Cele mai frecvente forme orale includ oxidul de magneziu, citratul de magneziu, clorura de magneziu, glicinatul de magneziu, aspartatul de magneziu și lactatul de magneziu.
Sărurile organice (citrat, aspartat, glicinat, gluconat, lactat) au, în general, o biodisponibilitate mai mare decât sărurile anorganice (oxid, clorură, carbonat), însă toate pot cauza efecte secundare gastrointestinale, în special diaree.
Pentru hipomagnezemie (nivel scăzut al magneziului în sânge), toate formele orale pot restabili nivelul seric de magneziu, dar sărurile organice sunt mai bine absorbite.
Nu toate durerile de spate sunt la fel.O vizită la camera de gardă este recomandată atunci când durerile de spate pot indica o urgență medicală. O situație de urgență se caracterizează prin riscul unui eveniment grav sau posibilitatea apariției unei dizabilități permanente.
Tratamentele eficiente pentru dureri de spate sunt, de cele mai multe ori, conservatoare și le putem aplica acasă. Mai rar este nevoie de intervenție chirurgicală.
Când trebuie să mergi de urgență la spital pentru dureri de spate?
Dacă durerea de spate apare brusc și este însoțită de oricare dintre următoarele simptome, mergi de urgență la spital:
pierderea bruscă a sensibilității la unul sau ambele picioare, în zona inghinală, genitală sau anală
incapacitatea de a merge sau sta în picioare
pierderea controlului asupra sfincterului anal și pierderea involuntară de materii fecale
dificultăți la urinare sau pierderea controlului vezicii urinare (incontinență urinară)
durere intensă și bruscă în zona lombară sau în picioare
durere de spate care iradiază spre abdomen
leșin sau pierderea conștienței din cauza durerii
durere de spate apărută după un traumatism (cădere, accident auto, accident sportiv)
durere de spate apărută brusc la persoane cu osteoporoză sau alte riscuri de fractură
Ce pot indica aceste simptome?
probleme la nivelul măduvei spinării sau ale cauda equina (nervii lombari)
leziuni severe ale unui nerv spinal
afectarea unui organ intern
fracturi vertebrale
Bine de știut Dacă experimentezi oricare dintre aceste simptome, mergi imediat la camera de urgență sau apelează 112 pentru asistență medicală de urgență.
Aceste simptome necesită evaluare și tratament imediat pentru a preveni daune permanente la nivelul țesuturilor sau nervilor. De cele mai mute ori rezolvarea este un tratament chirurgical.
Când e cazul să mergi la o consultație cât mai curând, chiar dacă nu este urgență majoră?
Anumite simptome care însoțesc durerea de spate nu necesită atenție medicală imediată, în aceeași zi, dar impun o evaluare cât mai curând posibil.
Ar trebui să obții o programare pentru o consultație în decurs de o săptămână dacă durerea de spate este însoțită și de o parte din simptomele de mai jos.
Simptome care necesită evaluare în decurs de o săptămână
creșterea recentă a intensității durerii de spate și care nu cedează la medicamente eliberate fără rețetă sau prescrise
dureri de spate însoțite de greață și/sau vărsături
dureri de spate care se accentuează la aplecare, rotația trunchiului sau la tuse
durere de spate iradiază spre șold și/sau picior
rigiditate a spatelui apărută recent
De ce este bine să mergi la medic cât mai curând?
Evaluarea medicului va exclude, în primul rând, prezența unei situații de urgență medicală sau simptomele ascunse care pot avertiza despre un pericol mai grav.
Odată exclusă urgența, medicul poate prescrie medicamente pentru reducerea cât mai eficientă a durerii de spate.
În plus, putem obține bilete de trimitere la evaluări suplimentare, cum ar fi o investigație RMN care poate lămuri cauza.
Când poți aștepta o programare la medic pentru durerea de spate?
Dacă durerea de spate este tolerabilă și nu este însoțită de simptome alarmante, poți aștepta pentru o consultație medicală mai târziu, în 1-2 săptămâni.
Sfaturi de autoîngrijire pentru calmarea durerii de spate acasă
În perioada de așteptare până la consultația medicală, poți încerca următoarele măsuri simple și eficiente fără rețetă medicală:
Medicamente
Se folosesc analgezice orale (precum ibuprofen sau paracetamol), dar și unguente sau geluri antiinflamatoare aplicate local.
Terapie termică
Se aplică comprese calde sau reci, alternativ, pentru a reduce inflamația.
Masaj terapeutic
Masajele ușoare pot îmbunătăți circulația sângelui și pot ajuta la procesul de vindecare dacă este efectuat de un profesionist.
Susținere lombară
Poți purta un brâu lombar, ocazional, pentru a limita mișcările excesive ale coloanei. Corectează și poziția la birou care poate fi cauza durerii lombare.
Cine este mai predispus la dureri de spate care indică o urgență medicală?
Deși oricine poate suferi de o afecțiune medicală gravă, anumite persoane prezintă un risc mai ridicat din cauza condițiilor de sănătate preexistente, a caracteristicilor fizice sau a stilului de viață.
Categoriile de persoane cele mai expuse riscului de dureri de spate asociate cu urgența medicală:
1. Copiii și vârstnicii
Vârsta este un factor important în diagnosticarea durerii de spate:
Persoanele sub 18 ani și peste 50 de ani au o probabilitate mai mare de a suferi de afecțiuni serioase care cauzează durerea și necesită îngrijire imediată.
Probleme specifice:
tumori și infecții apar mai frecvent la aceste grupe de vârstă.
la tineri: risc crescut de spondiloliză și spondilolisteză, care pot afecta nervii spinali.
la vârstnici: risc mai mare de anevrism de aortă abdominală și de fracturi, chiar și în urma unui traumatism minor.
2. Persoanele cu imunitate scăzută
Un sistem imunitar slăbit crește riscul unor afecțiuni spinale specifice:
Factori de risc:
infecții bacteriene recente (pneumonie, infecții urinare) – risc crescut de infecții ale coloanei vertebrale.
utilizarea cronică de corticosteroizi sau antecedente de cancer – risc crescut de fracturi spinale patologice.
cancerul metastatic (mamar, pulmonar, prostatic) se poate extinde la coloana vertebrală – coloana vertebrală este al treilea loc cel mai frecvent pentru metastaze.
De reținut
Orice simptom suspect trebuie evaluat de un profesionist medical calificat.
Doar un medic poate evalua semnele vitale, poate prescrie investigațiile necesare și poate detecta semnele neurologice periculoase care indică urgența.
Cauda equina syndrome: implications for primary care. Br J Gen Pract. 2014
Progression of Adjacent-level Degeneration After Lumbar Total Disc Replacement: Results of a Post-hoc Analysis of Patients With Available Radiographs From a Prospective Study With 5-year Follow-up. Spine (Phila Pa 1976). 2018
SPF-ul unei creme pentru protecția solară reprezintă o măsură a razelor ultraviolete dăunătoare pe care crema le absoarbe sau le reflectă departe de pielea ta.Există două tipuri de raze UV – UVA și UVB. Fiecare tip de raze pătrunde în piele în mod diferit. Factorul SPF se referă doar la razele UVB.
Nivelurile SPF sunt determinate prin teste de laborator. Crema de protecție solară este aplicată pe o porțiune desemnată de piele, care este apoi expusă la o sursă de lumină ultravioletă ce simulează expunerea la soare.
Se măsoară cu atenție timpul necesar pentru ca pielea protejată de cremă să se înroșească sau să se ardă și se compară cu timpul necesar pentru ca o zonă similară de piele neprotejată să se înroșească sau să se ardă.
În condiții obișnuite, oamenii tind să aplice prea puțină cremă, să o aplice neuniform și să uite să o reaplice înainte ca aceasta să se degradeze sau să fie ștearsă.
De asemenea, intensitatea expunerii la radiații UV poate varia. Asta înseamnă că, în utilizarea de zi cu zi, majoritatea dintre noi nu atingem nivelul de protecție SPF indicatpe etichetă și obținut în laborator.
Cremele de protecție solară ne ajută să ne protejăm pielea prin reflectarea sau absorbția razelor ultraviolete care provoacă arsuri solare și deteriorarea pielii.
Numerele SPF ne oferă o idee despre câtă protecție oferă o cremă solară și cum se compară aceasta cu altele.
Un SPF mai mare înseamnă că o cremă poate absorbi sau reflecta mai multe raze UVB care cauzează arsuri solare, prevenind astfel arsurile, în comparație cu o cremă cu un SPF mai mic.
Totuși, un SPF dublunu înseamnă protecție dublă. Acest lucru se datorează faptului că proporția de raze UVB blocată de cremă nu crește liniar. Cu alte cuvinte, după un anumit punct, o valoare mai mare a SPF oferă doar puțin mai multă protecție UVB.
De exemplu:
SPF 15 blochează 93% din razele UVB SPF 30 blochează 97% din razele UVB SPF 50 blochează 98% din razele UVB SPF 100 blochează 99% din razele UVB
Ce recomandă dermatologii să folosim pentru protecția solară?
Recomandarea dermatologilor este să folosim creme de protecție cu 3 caracteristici: SPF 30, spectru larg și rezistență la apă.
Protecția cu spectru larg (Broad-spectrum)
Dermatologii recomandă alegerea unei creme cu protecție spectru larg. Asta înseamnă că oferă protecție împotriva a două tipuri de raze solare care pot deteriora pielea: UVA și UVB.
Expunerea la razele UVA duce la bronzarea pielii, hiperpigmentare și deteriorare oxidativă, care pot contribui la îmbătrânirea prematură a pielii (fotoîmbătrânire) și pot amplifica efectele cancerigene ale razelor UVB.
Expunerea la razele UVB este principala cauză a arsurilor solare și poate duce la cancer de piele, inclusiv melanom, carcinom bazocelular și carcinom scuamos.
Rezistentă la apă (Water-resistant)
Dacă înoți, transpiri sau te stropești, dermatologii recomandă o cremă rezistentă la apă.
Produsele rezistente la apă trebuie etichetate ca oferind protecție la nivelul SPF-ului indicat timp de 40 sau 80 de minute, chiar și în condiții umede.
Bine de știut Trebuie să reaplici crema de protecție solară rezistentă la apă la fel de frecvent ca și pe cea care nu e rezistentă la apă. Crema se reaplică la fiecare 2h sau imediat după înot.
Ce înseamnă PA++++?
Cremele etichetate „spectru larg” sunt testate pentru protecție împotriva razelor UVA și UVB. Indicatorul PA++++ este un sistem de evaluare separat și mai nou, care arată câtă protecție UVA oferă o cremă, pe baza unui factor numit UVA Protection Factor (UVA-PF) — similar cu SPF, dar pentru razele UVA.
Scala este următoarea:
PA+ – protecție scăzută
PA++ – protecție moderată
PA+++ – protecție ridicată
PA++++ – protecție foarte ridicată
Bine de știut Alege PA++++ pentru cea mai bună protecție împotriva razelor UVA.
Contează tonul pielii în alegerea cremei de protecție?
A avea pielea mai închisă la culoare înseamnă că pornești cu un strat natural de protecție pe care o persoană cu pielea deschisă sau care se arde ușor nu îl are.
Totuși, persoanele cu piele mai închisă pot să se ardă de la soare și sunt în continuare expuse riscului de cancer de piele sau deteriorare solară.
În general, produsele cu SPF 30 cu spectru larg oferă un nivel bun de protecție UV pentru toată lumea, indiferent de tonul pielii.
Machiajul meu are SPF. Mai trebuie să aplic și altceva?
Deși SPF-ul din produsele de machiaj și îngrijire a pielii ajută la protejarea pielii de daunele cauzate de soare, nu oferă întotdeauna nivelul complet de protecție SPF 30 recomandat de dermatologi.
Produsele cosmetice cu SPF 15, cum ar fi primer sau fondurile de ten, reprezintă un strat de bază bun de protecție pentru expunerea zilnică la soare a feței cum ar fi o plimbare scurtă.
Totuși, majoritatea oamenilor au nevoie de un produs suplimentar de protecție solară dedicat pentru activități precum o zi la plajă sau un meci de volei în aer liber.
Nu uita să aplici cremă pentru protecția solară și pe zonele expuse ale pielii care nu sunt acoperite de machiaj. Și nu uita să iei cu tine cremă solară suplimentară pentru a întări protecția oferită de produsele cosmetice.
Crema trebuie reaplicată la fiecare două ore sau după ce intri în apă ori transpiri.
Nicio cremă de protecție nu poate bloca chiar toate razele UV. Faptul că folosim un SPF mare ne poate face mai puțin vigilenți.
Trebuie să fim atenți și la termenul de expirare. Cremele expirate sunt mai puțin eficiente.
De asemenea, hainele închise la culoare și cu țesătura mai deasă sunt o măsură suplimentară de protecție, pe lângă folosirea cremelor și a ochelarilor de soare.
Verucile sunt îngroșări localizate ale pielii, iar termenul de „veruci plantare” este folosit pentru cele care apar pe tălpile picioarelor (suprafața plantară). Sunt cunoscute și sub numele de negi plantari.
Verucile sunt cauzate de o infecție a stratului exterior al pielii (epiderma) cu un virus numit virusul papiloma uman (HPV).
Există peste 150 de tulpini ale acestui virus, iar verucile plantare sunt cauzate de doar câteva dintre ele. Infecția determină pielea să crească excesiv și să se îngroașe, ducând la apariția unei excrescențe benigne (necanceroase) – veruca.
Verucile plantare se pot transmite prin contact direct cu virusul aflat pe o suprafață – de exemplu, pe podelele vestiarelor publice, în cabinele de duș sau în jurul piscinelor.
Se pot răspândi și prin autoinoculare, când verucile sunt transferate pe pielea din jur prin scărpinare sau frecare.
În cele mai multe cazuri, verucile plantare nu provoacă simptome. Unele pot fi inconfortabile, mai ales dacă sunt situate în zone de sprijin.
Verucile „mozaic” (vezi mai jos) sunt de obicei nedureroase, spre deosebire de verucile mirmeciale, care ies în relief și sunt în general mai dureroase.
Cum arată verucile plantare?
Verucile plantare pot apărea oriunde pe tălpi sau degete și afectează adesea zonele de sprijin. Varietatea de dimensiuni este mare: de la câțiva milimetri până la peste un centimetru.
Suprafața poate fi aspră și ieșită în relief. La o examinare atentă se pot observa puncte negre mici, care sunt vase de sânge trombozate.
Pot fi prezente una sau mai multe veruci, inclusiv pe alte părți ale corpului. Termenul „veruci mozaic” se referă la grupuri dense de veruci mici, care seamănă cu un mozaic.
Conduita corectă este să apelăm la medicul dermatolog care să confirme prezența verucilor plantare.
Cum sunt diagnosticate verucile plantare?
Diagnosticul se bazează de obicei pe aspectul clinic. Uneori, poate fi greu de făcut diferența între o verucă și un calus (bătătură).
Medicul poate rașcheta zona pentru a identifica punctele negre, care confirmă o verucă virală. Alte investigații nu sunt, de obicei, necesare.
Pot fi vindecate verucile plantare?
Nu există un tratament garantat pentru veruci, dar unele metode pot ajuta la eliminarea lor. Cele mai mari șanse de vindecare sunt la persoanele tinere, care au verucile de puțin timp.
Dacă există o boală ce afectează sistemul imunitar sau iei medicamente imunosupresoare, tratamentul poate fi mai puțin eficient.
Majoritatea verucilor se vindecă de la sine în timp și pot fi lăsate netratate dacă nu provoacă probleme.
De reținut:
verucile dispar de obicei fără a lăsa cicatrici.
tratarea cu succes a unei veruci nu previne apariția altora.
unele veruci pot fi persistente, iar tratamentele sunt uneori ineficiente și consumatoare de timp.
tratamentul poate fi dureros, mai ales cel cu azot lichid, care poate produce bășici inconfortabile.
Cum pot fi tratate verucile plantare?
Tratamentele nu omoară virusul, ci acționează prin îndepărtarea pielii care conține virusul. Perseverența în tratament și răbdarea sunt esențiale! HPV infectează stratul bazal al epidermului, așa că negii pot recidiva rapid dacă virusul nu a fost eradicat complet.
Fără tratament, până la 65% dintre veruci dispar de la sine în 2 ani. Dacă nu provoacă durere, pot fi lăsate în pace.
Tratament topic
Tratamentul topic include soluții, paste sau plasturi pentru negi care conțin acid salicilic, podofilină sau compuși similari, care acționează prin îndepărtarea celulelor de la suprafața pielii.
Tratamentul topic se aplică o dată pe zi, direct pe neg. Utilizarea regulată a soluției pentru negi duce de obicei la micșorarea acestora și la reducerea disconfortului; 70% dintre negi dispar în decurs de douăsprezece săptămâni de aplicare zilnică.
Pașii de urmat pentru aplicare:
Înmoaie piciorul afectat într-o baie sau bol cu apă caldă și săpun.
Freacă suprafața negului cu o piatră ponce sau o pilă de unghii.
Aplică soluția sau pasta pentru negi cu precizie, acoperind și o mică margine de piele sănătoasă în jurul negului.
Lasă soluția să se usuce înainte de a acoperi zona cu un plasture sau bandă adezivă.
A doua zi, îndepărtează vechea soluție și stratul superficial de piele moartă cu piatra ponce sau cu ajutorul unei forfecuțe de unghii, apoi aplică din nou tratamentul.
Dacă soluția cauzează iritație sau durere, întrerupe tratamentul până când disconfortul dispare, apoi reia aplicarea conform instrucțiunilor.
Bine de știut Piatra ponce sau alt instrument folosit pentru îndepărtarea țesutului mort, precum și prosoapele folosite, nu trebuie să vină în contact cu țesuturi sănătoase pentru a evita contaminarea. Verucile se pot răspândi și prin autoinoculare prin scărpinare sau frecarea pielii.
Crioterapia
Crioterapia cu azot lichid se repetă la intervale de una până la două săptămâni, pentru a provoca exfolierea stratului superficial al pielii.
Este un tratament inconfortabil și poate duce la apariția de vezicule timp de câteva zile sau chiar săptămâni. Sunt necesare ședințe frecvente pentru a preveni reapariția negului între programări. Rata de succes este de aproximativ 70% după 3–4 luni de crioterapie regulată.
O înghețare profundă cu azot lichid poate lăsa o pată albă permanentă. De asemenea, poate provoca amorțeală temporară dacă este aplicată deasupra unui nerv superficial, cum ar fi pe partea laterală a unui deget.
Electrochirurgia
Electrochirurgia (chiuretaj și cauterizare) a fost utilizată pentru negii mari și rezistenți. Sub anestezie locală, excrescența este îndepărtată prin chiuretaj, iar baza este arsă.
Plaga se vindecă în aproximativ două săptămâni sau mai mult (în funcție de localizare); chiar și așa, aproximativ 20% dintre negi pot recidiva în câteva luni. Acest tratament lasă o cicatrice permanentă, care poate fi dureroasă la mers dacă este localizată într-o zonă de presiune. Un neg recurent într-o cicatrice este foarte dificil de tratat.
Se apelează la chirurgie doar dacă alte tratamente eșuează.
Bandă adezivă (duct tape): poate fi utilă, în special la copii. Se aplică timp de 6 zile, apoi se îndepărtează, se înmoaie pielea, se rașchetează, iar procesul se repetă până la 2 luni.
Sfaturi utile
poartă pantofi comozi și nu împrumuta încălțămintea sau șosetele.
păstrează-ți picioarele curate și uscate, schimbă șosetele zilnic.
nu merge desculț în locuri publice – folosește plasturi impermeabili sau șosete speciale dacă mergi la piscină.
nu scărpina sau zgâria verucile – poți răspândi infecția.
nu folosi aceleași instrumente (piatră ponce, pilă, forfecuță) pentru veruci și piele sănătoasă.
aplică tratamentul cu regularitate pentru cele mai bune rezultate.
Care este evoluția verucilor virale cutanate?
Nu există un tratament care să fie universal eficient în eradicarea verucilor virale.
La copii, chiar și fără tratament, 50% dintre veruci dispar în decurs de șase luni, iar 90% se vindecă în doi ani.
Verucile virale sunt mai persistente la adulți, dar, în cele din urmă, pot dispărea. Verucile au tendința să reapară la pacienții cu imunosupresie, de exemplu, la cei care au suferit un transplant de organ. Recidiva este mai frecventă în cazul fumătorilor.
Imunitatea la virusul HPV (virusul papiloma uman) este, cel mai probabil, specifică fiecărui tip viral în parte.
Este o legătură între HPV care provoacă veruci plantare și HPV care cauzează cancer?
Da, există o legătură în sensul că atât verucile plantare, cât și cancerele asociate cu HPV sunt cauzate de virusul papiloma uman (HPV), însă ele sunt provocate de tipuri diferite de HPV, cu comportamente biologice și potențial oncogen distinct.
Verucile plantare sunt cel mai frecvent asociate cu tipuri cutanate de HPV, cum ar fi HPV-1, HPV-2, HPV-27 și HPV-57, care infectează în principal pielea și nu sunt considerate oncogene.
În schimb, cancere precum cel de col uterin, anogenital sau orofaringian sunt legate de infecții persistente cu tipuri mucosale de HPV cu risc înalt, în special HPV-16 și HPV-18, care au mecanisme oncogene bine stabilite, implicând oncoproteinele virale E6 și E7.
Deși toate aceste virusuri fac parte din familia Papillomaviridae, tipurile cutanate responsabile pentru verucile plantare nu sunt aceleași cu tipurile mucosale cu risc înalt implicate în cancer.
Mecanismele moleculare care stau la baza carcinogenezei sunt specifice tipurilor mucosale cu risc înalt și nu sunt observate în cazul tipurilor cutanate care cauzează verucile plantare.
Nu există dovezi că tipurile de HPV care cauzează verucile plantare contribuie la dezvoltarea cancerului la persoanele imunocompetente.
În concluzie, legătura este de natură taxonomică (toate sunt HPV-uri), însă tipurile care provoacă verucile plantare nu sunt aceleași cu cele care cauzează cancerul, iar HPV-urile asociate verucilor plantare nu sunt considerate oncogene.
